Un episod controversat din istoria legală a Botoșaniului, intitulat „Afacerea Ciulei”, a avut un punct de cotitură la Curtea de Apel din Iași. După deliberări, judecătorii au decis, pe 14 martie 1908, sancționarea domnului M. Ciulei, pe atunci președinte al Tribunalului Botoșani, printr-o suspendare de șase luni din funcție, conform surselor din publicația „Dimineața”, ediția 1464.

După dezvăluirea testamentului și a scrisorii, reacțiile au apărut rapid. Familia Capșa a solicitat, în primul rând, clarificări la două întrebări esențiale: „1) De ce d. Mihai Ciulei, care a aflat cu 13 ore înainte despre intenția fatală a prietenului său, nu a alertat familia? 2) De ce a intrat în casa de valori a lui Capșa imediat după sinuciderea acestuia, fără a respecta normele legale?” („Dimineața”, nr. 1372, 6 decembrie 1907, p. 2).

La cinci zile după publicarea acestora, opinia familiei a suferit o schimbare drastică, membrii acesteia retrăgând, fără o explicație clară, acuzațiile, contestând totuși validitatea testamentului. „În cazul președintelui Ciulei – a raportat presa – a apărut o situație decisivă. Rudele sinucisului Capșa, care formulaseră inițial plângeri împotriva președintelui, au declarat în fața procurorului general că își retrag acuzațiile. Plângătorii intenționează să conteste testamentul lui Capșa în instanță, la Botoșani” („Opinia”, nr. 313, 11 decembrie 1907, p. 3). Deși disputa publică a continuat, avocații au ales să-l susțină pe M. Ciulei, argumentând că legătura de prietenie cu Capșa justifica deschiderea ladăi de valori în absența familiei.

Pe 12 martie, s-a desfășurat procesul lui M. Ciulei la Curtea de Apel Iași, cu asistența avocaților Nicoleanu, M. Cantacuzino și Ullea. Procurorul general Leonescu a formulat un rechizitoriu acuzator împotriva lui Ciulei, mentionând și alte afaceri în care acesta ar fi fost implicat, dar care nu aveau legătură directă cu cazul, cerând, în final, destitucerea magistratului. Avocații Nicoleanu și Cantacuzino au respins în totalitate acuzațiile procurorului. „După o oră de deliberare, Curtea de apel a hotărât, în secții unite, sancționarea domnului Ciulei, președintele tribunalului din Botoșani, cu o suspendare pe șase luni” („Dimineața”, nr. 1464, 14 martie 1908, p. 1).

Se pare că faptul că Constantin Capșa avea o „contabilitate bine organizată” a fost un avantaj semnificativ pentru d. Ciulei, deoarece în registrele acestuia erau consemnate cu exactitate cheltuielile și veniturile zilnice ale lui Capșa, inclusiv sumele donate săracilor. Din analiza detaliată a acestor registre și mărturiile unor martori, justiția a concluzionat că, în momentul sinuciderii, în lada de fier a lui Capșa se aflau doar cele două copii ale testamentului, dintre care una a fost preluată de d. Ciulei. Astfel, s-a dovedit că d. Ciulei nu a comis nicio furtă” („Viitorul”, nr. 86, 3 februarie 1908, p. 2). Chiar dacă judecătorul de instrucțiune a emis o ordonanță de neurmărire, procesul, așa cum am menționat anterior, s-a desfășurat.

După finalizarea suspendării, conform deciziei Curții de Apel, M. Ciulei urma să fie transferat la un alt tribunal, la Târgu Jiu. Totuși, Ciulei a refuzat transferul și a ales să continue să își desfășoare activitatea ca avocat în Botoșani. Nicolae N. Săulescu, fost judecător de instrucție, a fost numit președinte al Tribunalului din Gorj. Cariera lui M. Ciulei nu s-a limitat aici: în 1911, a fost ales primar al Botoșaniului și, în această calitate, a pus piatra de temelie pentru Teatru în 1912. De asemenea, ministrul liberal Toma Stelian nu l-a uitat; când l-a atacat pe conservatorul Mihail G. Cantacuzino în Senat, a introducerea „Afacerei Ciulei” într-o narațiune nouă:

„În orașul Botoșani trăia un d. Capșa, cunoscut ca având o anumită avere, bun prieten cu președintele tribunalului. O dimineață s-a aflat că d. Capșa s-a sinucis. Prietenul său, președintele tribunalului, a fost primul informator și s-a grăbit la casa sinucisului, ignorând că mai existau rude apropiate. Cu toate acestea, nu s-a ferecat să solicite cheile de la servitor, deschizând lada de bani, luând hârtii și valori pe care le-a găsit și închizând lada fără a informa pe nimeni. Abia mai târziu, când familia care a verificat lada a aflat despre faptele președintelui. Orașul s-a alarmat, ziarele au început să scrie; s-au depus plângeri oficiale la parchet și la Ministerul Justiției. A fost inițiată o instrucție irațională împotriva președintelui tribunalului. Ministerul, eu, l-am suspendat temporar până la finalizarea instrucției corecționale. După încheierea acesteia, l-am trimis în judecată disciplinară pentru comportamentul său și faptele anterioare ca magistrat. A fost judecat de către consiliul disciplinar, adică de Curtea de apel din Iași. … Încercările formulate împotriva președintelui Botoșaniului nu se refereau doar la deschiderea casei de fier a lui Capșa, ci și la alte comportamente ce compromiteau demnitatea lui ca om și magistrat” („Adevărul”, nr. 7749, 8 aprilie 1911, p. 2).

Cu siguranță, fostul ministru nu avea să uite nici scrisoarea sa plină de amărăciune, în care M. Ciulei își anunța demisia public:

„Domnule ministru,

Datorită insistențelor repetate ale dumneavoastră, am fost supus unei condamnări din partea Curții din Iași, sancționat cu pedeapsa disciplinară a suspendării și pierderea salariului pe o perioadă de șase luni.

Bănuiesc motivele care v-au determinat să acționați astfel, dar nu am avut ocazia să cunosc și nici nu știu care sunt temele pe baza căror Curtea și-a baza decizia. Totul s-a desfășurat în secret, deși legea impune un anumit grad de transparență, cel puțin față de inculpat. Nu a fost de ajuns atât, iar dumneavoastră, prin intermediul cinstitei Curți din Iași, secția I, ați solicitat transferarea mea, iar Curtea, în bunăvoința sa, a acceptat cererea dumneavoastră, argumentând că aș avea rude și legături în orașul meu natal. Dar având în vedere că sunt magistrat în acel oraș de 28 de ani, oare până acum nu am avut rude sau conexiuni? Când observ o astfel de activitate sprijinită de dumneavoastră, nu mai am curajul să mă prezint la noul meu post, știind că amabilitatea dumneavoastră mă va urmări neîncetat.

Vă rog să acceptați demisia mea din funcția de președinte al tribunalului Gorj.

(ss) M. Ciulei.”

Este probabil ca fostul ministru să nu fi uitat nici că, „în calitatea sa de avocat, a avut dintotdeauna ocazia să observe amabilitatea extremă a d-lui Ciulei, încât nu putea găsi cuvinte suficiente pentru a-și exprima recunoștința față de acesta” („Dimineața”, nr. 1639, 9 septembrie 1908, p. 1).

În încheiere, vom sublinia o afirmatie din presa vremii: „Timpurile se schimbă, iar politica necesită și ea sacrificii!”

Ala Sainenco,

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”